Share Button

STADIONUL “ROMCOMIT”

Construcţia stadionului „Romcomit”, situat pe bulevardul Regina Elisabeta nr. 92, a început în anul 1922, iar inaugurarea a avut loc spre sfârşit de florar a anului următor. Era primul stadion de fotbal adevărat din Bucureşti, cu o capacitate de 4.500 de locuri, iar terenul de joc era cu iarbă. Arena era construită după modelul stadioanelor englezeşti, cu tribuna principală acoperită. În jurul terenului de fotbal fuseseră amenajate trei complexuri cu terenuri de tenis şi ridicată o sală pentru box şi scrimă. Până la ctitorirea „Romcomit”-ului, echipele jucau pe maidane sau pe terenuri fără condiţii. În acele timpuri, două erau arenele cu condiţii mai modeste. Prima era FSSR (Federaţia Societăţilor Sportive din România), cunoscută ca terenul Federaţiei ori stadionul de la „Şosea”, situată pe şoseaua Kiseleff, dincolo de Arcul de Triumf pe sensul de mers spre Piaţa Victoriei, pe locul unde astăzi se află stadionul „Tineretului”. A doua era CAB-ul, situată în locul cunoscut sub numele „Bolta Rece”, amplasată lângă Arcul de Triumf, între şoseaua Kiseleff şi calea care duce spre Piaţa Aviatorilor, fiind mistuită de flăcările unui incendiu, din câte se pare, provocat. Principesa Ileana – al cincilea copil al familiei regale a României, cea mai mică fiică a regelui Ferdinand şi a reginei Maria, la cei 14 ani ai săi, devenea „naşa” arenei „Romcomit” aşa după cum o atestă relatarea presei vremii: „Miercuri 23 Mai 1923, în prezenţa A.S.R. Principele Carol, A.S. Principesa Ileana şi a unui numeros public format în majoritate din tot ce are Capitala mai select, s-a făcut inaugurarea celui mai frumos, celui mai bine amenajat teren sportiv din România. Pentru sportsmani, ziua de 23 Mai 1923 este considerată ca o mare sărbătoare căci prin inaugurarea unui al doilea teren sportiv în Capitală, chiar mult mai bine aranjat şi cu un confort mai modern decât primul teren (F.S.S.R.), se umple un gol mare, dând arena Romcomitposibilitatea miilor de sports-mani ce aproape nu mai aveau loc în vastul nostru teren să descongestioneze primul teren şi să mărească numărul spectatorilor care din diverse motive nu puteau să asiste la manifestaţiile noastre sportive de la „Şosea”. O perioadă nouă se deschide sportului din Capitala ţării, deoarece cred că opera înfăptuită de Societatea „Romcomit” va avea imitatori, aşa că în curând vom avea plăcerea să anunţăm deschiderea altor terenuri sportive. La orele 4 jumătate, A.S.R. Principesa Ileana, naşa terenului, inaugurează serbarea, spărgând o sticlă de Şampanie dintr-o lovitură dată pe o piatră”. Prin amplasarea sa chiar în centrul Capitalei, baza sportivă „Romcomit” a adus în acea vreme, în plan sportiv, un suflu nou de confort şi civilizaţie. Fiind vorba despre un complex sportiv aflat în centrul oraşului şi fiind administrat de către o bancă, el i-a atras imediat pe oamenii cu dare de mână. Pentru protipendada Bucureştilor, prezenţa la oricare dintre manifestările sportive (meciuri de fotbal, gale de box ori partide de tenis) găzduite de cocheta arenă „Romcomit”, constituia un veritabil eveniment monden; spectatorii veneau îmbrăcaţi în costume croite după toate canoanele eleganţei vremii, parfumaţi şi însoţiţi de cele mai multe ori de propriile familii. Înainte de meciuri, în pauze sau după încheierea acestora, onorata asistenţă se oprea la elegantul restaurant cu terasă de vară aflat în vecinătatea arenei. Pe terasa localului tronau mese şi scaune boiereşti, împletite, din pai gros de bambus, aşezate la adăpostul unor umbrele colorate, degajând un aer pitoresc. Aici, în acorduri de muzică, lumea bună se delecta cu diverse soiuri de coniacuri fine ori vermuturi, pigmentate pe alocuri cu miresmele unor ţigări de cea mai bună calitate. Doamnele şi copiii puteau savura delicioasa îngheţată napoletană, ori îmbietoarea citronadă cu felurite arome de fructe. În perioada 1923 – 1931 stadionul „Romcomit” a fost cea mai modernă bază sportivă a Capitalei, totul fiind luxos, de bun gust, confortabil, fapt care ambiţiona echipele care evoluau aici să ofere spectacole sportive de calitate. Arena a reprezentat o adevărată revoluţie în rândul bazelor sportive din întreaga ţară. Afirmaţia nu e gratuită ori de complezenţă, ci este una bazată pe argumente şi confirmată prin cele apărute în presa vremii ori povestite de martori. Mai întâi trebuie precizat că în anul 1923, la momentul inaugurării, cocheta arenă era înzestrată şi cu o cabană. Aceasta, în afară de cabine pentru echiparea jucătorilor şi a arbitrilor, mai cuprindea şi nişte camere pentru cazarea fotbaliştilor, spaţii pe care începeau să le amenajeze tot mai multe echipe şi care, în termeni sportivi uzuali, au fost denumite cantonamente. Tot acea cabană mai era dotată cu băi, duşuri şi garderobă, iar în vestiarul echipei Juventus se găsea o tablă pentru folosinţa antrenorilor. Toate erau noutăţi pentru acele timpuri. Despre toate dotările bazei sportive din bulevardul Regina Elisabeta a apărut un amplu material în ziarul „Gazeta Sporturilor”, la mai bine de un deceniu de la darea în folosinţă: „Cabana aceasta pe care se antrenează <<Juventus>> -ul are parte de fostele vestiare ale roş-albaştrilor cu duşurile, băile, garderoba şi fostele locuinţe ale vedetelor de a-cum zece, doisprezece ani. Acolo au locuit Dobo, Migotti, Lipizer, Lacky, – iar pe urmă, Vogl, Rafinsky, etc.  

Cabana istorică a Juventusuluiarticol La antrenamentul Juventusului

  Duşurile şi băile din cabinele <<Juventusului>> au în ele ceva din amintirea trecutului. Fac parte din <<istoria>> foot-ball-ului bucureştean. În adevăr, în 1923, când s’au construit duşurile şi băile, a fost o adevărată revoluţie pentru celelalte echipe bucureştene cari veneau să joace la <<Romcomit>>. Nici unul din jucătorii bucureşteni nu-şi credeau ochilor de atare minune ! Apă caldă şi rece la dorinţă – aşa ceva nu se mai auzise până atunci în Bucureşti, după matchuri. Dar nu au fost singurele inovaţii ale Juventusului. Cine nu-şi mai reaminteşte de apariţia roş-albaştrilor în faimoasele <<pijamale>> (n. a. treninguri) care dădeau jucătorilor un aer de… aristocraţie? Într-un colţ de vestiar a rămas ca un vestigiu glorios al operei lui Hlaway, tabla pe care antrenorul de atunci al <<Juventusului>> însemna greutăţile jucătorilor. A fost şi atunci un moment de uluială când s’a aflat că jucătorii roş-albaştri sunt cântăriţi regulat de antrenor. – E nebun ! S’a spus atunci.  

LA IANCU, GARDEROBIERUL

  De ani de zile, garderoba roş-albaştrilor, echipamentul lor – unul din cele mai complecte – e administrat de bătrânul Iancu, mai grijuliu şi mai… econom ca orice juventist. Acolo, în bazarul lui se mai găsesc cele 11 geamantane – toate de aceiaş formă şi mărime – ale fostelor vedete, lângă cele 11 cutii pe uşile cărora s’au adăpostit vremelnic sau mai mult timp nume de jucători celebri”. (ziarul „Gazeta Sporturilor”, Anul XV, No. 2842, Marţi, 2 August 1938) Virgil Economu, preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal după al doilea război mondial, dar şi fost antrenor al Gloriei CFR Arad, cea care disputase cu Juventus finala Campionatului Naţional în 1930, un fin cunoscător al fenomenului fotbalistic în general, dar mai cu seamă al celui bucureştean, reliefează în cartea sa „Football – studiu documentar şi critic” meritele clubului Juventus, ale lui Ettore Brunelli, precum şi al arenei „Romcomit” în progresul fotbalului bucureştean în perioada 1924-1934: „Lui „Juventus” şi d-lui Ettore Brunelli li se datoresc în bună parte progresul soccerului bucureştean, care în câţiva ani a ajuns la înălţimea celui ardelean, disputându-i chiar, cu mari şanse, supremaţia. Meritul cel mare constă în faptul că pe terenul dela „Romcomit” au văzut pentru prima oară bucureştenii evoluând cele mai mari echipe din Europa Centrală şi astfel jucătorii Capitalei au putut să aprecieze adevăratul foot-ball. Spicuim la întâmplare şi câteva rezultate: La 28 Sep. 1924: „Amateure”–„Venus” 6–0. În iunie 1925: „Juventus”–„Slavia” (Praga) 2–1. La 20 Sept. 1925: „Juventus”–„Vasas” (Budap.) 5–2. La 21 Sept. 1926: „Jugoslavia”–„Juventus” 2–1. În 1927: „Juventus”–„Oxford City” (Anglia) 0–0. Tot în 1927: „Juventus”–„Nemzeti” (Budap.) 1-1 şi 2-2. De remarcat că în anul 1926 clubul „Juventus” aduce pentru prima oară în Bucureşti un antrenor: pe ungurul Hlaway, care a stat în Capitală până la 1927 şi actualmente (1935) activează la Brescia. Dintre elevii săi cităm pe jucătorii Stoian Octav (internaţional), Cristescu V., Boblea, Bărbulescu Andrei, Maior II. După plecarea acestuia angajează pe alt antrenor cu renume european, Fehlmann – care nu a putut însă să-şi îndeplinească misiunea, deoarece se pare că se purta prea frumos cu jucătorii bucureşteni şi deaceea nu era ascultat. Activitatea lui Fehlmann în Capitală nu a putut să dea din această cauză roadele aşteptate. A scos totuşi un Petrescu, Brandabura (Juventus). În anul 1929 a părăsit România. De mai mulţi ani acelaşi Fehlmann este antrenorul marelui club „Ambrosiana”(n.a. actualul Internazionale) dela Milano şi managerul echipei naţionale a Italiei, care a învins la 20 Martie 1935 pe Austria cu 2–0. La „Ambrosiana” antrenează jucători de talia portarului Ceresoli, fundaşului Mascheroni, halfului Faccio şi înaintaşilor Meazza şi De Vincenzi, toţi internaţionali, cunoscuţi pe întreg globul pământesc. La această faimă au ajuns în bună parte datorită şi faptului că ascultă cu sfinţenie preceptele lui Fehlmann, supunându-se unui antrenament sever şi metodic. (…) În perioada 1929–1930, trofeul naţional intră în posesia clubului Juventus, învinge pe Gloria C.F.R. din Arad cu 3–0. Dintre matchurile internaţionale inter-cluburi, disputate în Bucureşti în 1930, cităm pe cele mai importante : La 21 Aprilie: Slavia (Praga)–Juventus 3–1. La 5 Iunie: Galata Seray (Turcia)–Juventus 4–2. La 15 Iunie: Juventus–Jugoslavia (Belgrad) 1–1. Şi în fine, la 31 August notăm prima victorie a Juventusului asupra Chinezului din Timişoara cu 4–2. Campionatul 1930–1931, revine clubului U.D.R. din Reşiţa. Bucureştii găzduesc mai multe echipe streine : La 13 Aprilie: Juventus–Legja (Polonia) 1–1. La 14 Aprilie: Unirea Tricolor–Legja 2–2. La 14 Iunie: Vasas (Budapesta) –Juventus 1–0. La 12 Iulie: Juventus –Bastia (n.a. Bastya Seghedin) 4–3. În acest an d. Ettore Brunelli, părăseşte definitiv conducerea clubului Juventus. (…) Trebuie să menţionăm că în primăvara 1934, a dispărut arena „Romcomit”, care pe drept cuvânt putea fi considerată leagănul footbalului modern bucureştean. Cu toate acestea este un exemplu demn de urmat strădania pe care o dovedeşte conducerea clubului Juventus, care cu toate greutăţile pe care le întâmpină, depune o activitate lăudabilă, angajând matchuri internaţionale de mare anvergură şi aducând un antrenor în persoana fostului internaţional maghiar Vogl II. Numele d-lui Grigore Urlăţeanu, preşedintele clubului împreună cu cele ale d-lor C. N. Capşa, Romani, Gheorghe Costescu, Melbert, Filip, Brottman, Radu Vasilescu, duc mai departe steagul glorios al roş-albaştrilor”. Fostul internaţional juventist Mihai Flamaropol, care a îmbrăcat tricoul Juventusului de 149 de ori în jocuri oficiale de-a lungul unui deceniu de activitate, în cartea sa Amintiri din fotbal şi hochei, povestea cu nostalgie despre „Romcomit”, stadionul copilăriei sale din perioada anilor 1925-1930: Arena Romcomit era înzestrată cu o tribună acoperită, în care încăpeau 1500 de spectatori, şi una descoperită cu 3000 de locuri. Aceasta din urmă se numea peluză. În tribuna acoperită, cine plătea şase lei în plus avea privilegiul să se aşeze pe o pernă pufoasă. „Romcomitul” prin această construcţie din centrul oraşului, a adus pe atunci pe tărâm sportiv o notă de comfort şi civilizaţie. Echipa – sprSvetozar Popovicie deosebire de cluburile Olimpia, Venus, Tricolorul, Triumf, Val Vârtej sau Colţea – era sprijinită material de Banca româno-italiană. Încet-încet a devenit o formaţie puternică, capabilă să se confrunte cu formaţii de renume european din Austria, Italia şi Ungaria. Istoria de 11 ani a stadionului „Romcomit” cuprinde sute de confruntări amicale cu caracter de antrenament, ori partide oficiale de campionat. În „palmaresul” celei mai cochete şi moderne arene a trecutelor vremuri, mai figurează 31 de întâlniri internaţionale cu caracter amical organizate de clubul Juventus, precum şi două confruntări, tot amicale, însă interţări, la nivelul echipelor naţionale. La data de 1 mai 1925 a avut loc partida România – Turcia 1-2 (0-0). Anunţat iniţial în presa sportivă a vremii, respectiv în „Gazeta Sporturilor”, drept un joc între echipele Bucureşti şi Constantinopol, în ediţia din 3 mai 1925 a aceluiaşi ziar erau publicate informaţii precum şi desfăşurarea partidei România – Turcia. Meciul s-a soldat cu înfrângerea românilor, la limită. În prezenţa a circa 15.000 de spectatori au evoluat echipele: România: 1. Mircea Stroescu – căpitanul echipei (Colţea Bucureşti) – 2. Svetozar (Kika) Popovici (foto stanga: Juventus Bucureşti), 3. Constantin Deleanu (Tricolor Bucureşti) – 4. Alexandru Geller (Braşovia Braşov), 5. Ioan Toth (Braşovia Braşov), 6. Nicolae Cseh (Juventus Bucureşti) – 7. Charles Kohler (Tricolor Bucureşti), 8. Iosif Brauchler (Juventus Bucureşti), 9. Alexandru Chifor (Victoria Cluj), 10. Nicolae Bonciocat (Universitatea Cluj), 11. Vasile Cipcigan (Victoria Cluj). Antrenor: Teofil Morariu. Turcia: 1. Hamit Akbay – 2. Kadri Göktulga, 3. Ali Gencay – 4. Kemal Kalpakcioglu, 5. Hamit Arslan, 6. Sadi Coban – 7. Mehmet Leblebi, 8. Alatin Baydar, 9. Zeki Sporel, 10. Sabih Arca, 11. Bedri Gürsoy. Antrenor: Billy Hunter. Arbitru: A. Rolton (Anglia). Au marcat: I. Brauchler (’66) / Z. Sporel (’64), S. Arca (’87). În minutul 15, fotbaliştii turci au ratat o lovitură de pedeapsă. După aproape un an de zile, la 25 aprilie 1926, s-a disputat jocul România – Bulgaria. De astă dată a fost o victorie zdrobitoareechipele Romaniei si Bulgariei pe Romcomit a naţionalei noastre, care s-a impus cu 6-1 (3-0), intrând în istoria fotbalului nostru drept prima victorie a naţionalei obţinută la Bucureşti. În faţa a 5.000 de spectatori au jucat formaţiile: România: 1. Ioan Kiss (Colţea Braşov) – 2. Iosif Bartha (Stăruinţa Oradea), 3. Ferenc Szekely (Stăruinţa Oradea) – 4. Nicolae Sternberg (Stăruinţa Oradea), 5. Nicolae Oţeleanu (Sparta Bucureşti), 6. Alexandru Geller (Braşovia Braşov) – 7. Adalbert Ströck II (Fulgerul Chişinău), 8. Aurel Guga – căpitanul echipei (CAM Petroşani), 9. Franz Fronio Kugelbauer (Macabi Bucureşti), 10. Ştefan Auer II (AMTE Arad), 11. Geza Nagy Csomag (Stăruinţa Oradea). Antrenor: Teofil Morariu. Bulgaria: 1. Boris Mavrodiev – 2. Boris Petrov, 3. Petar Hristov – 4. Gheorghi Gheorghiev, 5. Boian Boianov – căpitanul echipei, 6. Gheorghi Stanev – 7. Dimitr Dimitriev, 8. Nikola Liutzkanov, 9. Kristiu Petrov, 10. Kiril Denev, 11. Andrei Ivanov. Antrenor: Willibald Stejskal. Arbitri: A. Rolton (Anglia) – D. Xifando, R. Istrati. Au marcat: A. Guga (’17), Fr. Kugelbauer (’24, ’44), G. Csomag (’55), Ad. Ströck (’62 – pen.), Şt. Auer (’80) / K. Denev (’70). La mai bine de un deceniu şi jumătate de la inaugurarea arenei „Romcomit”, sub titlul ROMCOMIT – Arena unde juca Vogl şi trăia familia mare a Juventusului a apărut în ziarul „Gazeta Sporturilor” un amplu reportaj, semnat de Costin Păun, despre cel mai modern stadion din Capitala acelor vremuri. Era, de fapt, o emoţionantă şi puţin patetică rememorare a atmosferei partidelor de fotbal din timpurile perioadei 1926-30, perioada de glorie a clubului, când Juventusul era prezentă în prim-planul luptei pentru titlul naţional. Era acea perioadă frumoasă a fotbalului romantic, unul cavaleresc, practicat din plăcere şi cu respect. Erau vremurile în care fotbaliştii se respectau între ei, respectau publicul şi, la rându-le, erau respectaţi de public. O vreme în care bărbaţi şi femei deopotrivă, mergeau la stadion pentru a urmări un spectacol, petrecându-şi timpul liber într-un mod plăcut, urmărind o întrecere sportivă. Articolul mai aduce în atenţia cititorului şi cele mai frumoase momente datorate unor victorii în meciuri internaţionale, dispute ce au avut loc pe gazonul stadionului grupării „roş-albastre”, trecut prea devreme în istorie datorită unei hotărâri cel puţin îndoielnice: „Parcă te văd cititorule, mâine după amiază, – <<şifonat>> după o călătorie cu un tramvai supra-aglomerat, – făcând coadă în faţa caselor de bilete, dela <<Unirea-Tricolor>>. Aşa cum te-am văzut Duminica trecută şi aşa cum – sunt sigur – o să te văd şi peste o săptămână sau două. Terenul din Obor îşi trăeşte actualmente o epocă a lui… Epoca de glorie a <<Unirii-Tricolor>>… Dar câte arene sportive din Capitală nu şi-au avut epocile lor !… Epoci strâns legate de succesele echipei proprietară. E semnificativă în acest sens epoca de glorie a arenei <<ROMCOMIT>>, cea mai intimă şi cochetă arenă de sport pe care a avut-o Capitala… …Şi pe gazonul ei, diavolul succeselor de  mare răsunet: JUVENTUS… Oricât ar încerca scepticii să nege <<Romcomit>şi Juventus au contribuit în mare măsură la popularizarea footballului nostru… <<Romcomit>> şi Juventus au avut epoca lor, mare ca o zi de Iulie şi frumoasă ca un zarzăr înflorit.  

O FAMILIE ŞI ARENA EI

  S’a scurs apa unui deceniu şi mai bine, printre cele două maluri ale Dâmboviţei noastre, de când, undeva pe bulevardul Reginei Elisabeta, îşi avea orânduiala ei, o mare familie sportivă… Familia Juventusului… Câţi nu-şi amintesc cu drag şi duioşie, clipele de mare satisfacţie sportivă, trăite pe eleganta arenă a <<Romcomitului>>? Închid ochii şi parcă o revăd aevea… …Ici peluza, colo tribuna – cu acoperişul ei ornat cu flori, – un bufet, cabinele şi alături câteva terenuri de tenis… Atâta tot… Cât are orice arenă de azi… Însă totul în mic, – dacă pot spune astfel, – totul plăcut… Între public şi jucători nu exista reţele de sârmă cari sunt astăzi… Nici spectatorii, nici jucătorii nu se temeau unii de alţii… O simplă bară, la un metru înălţime de pământ, despărţea cele două <<tabere>>. O bară pe care <<luau loc>>, întotdeauna, cei cari nu-şi găseau locuri în tribune… Jos, lângă bară, pe vedetele gazonului, câţiva puşti, – aşezaţi turceşte – admirau şi comentau matchul, despicând în sănătatea unor dinţişori de epure, seminţe prăjite… Nimeni n’ar fi trecut dincolo de tuşe, sub nici un motiv. Doar când fluerul arbitrului, anunţa că pe albia amicului s’a scurs molcom timpul reglementar şi când echipa învingătoare îşi striga biruinţa printr’un <<hip, hip, ura !>>, terenul era invadat de tinereţe, iar jucătorii purtaţi pe umeri de entuziasm, până la cabine. Abia aci – la cabine – se găseau plase de sârmă, plase cari despărţeau cabinele, de teren. Dar nu pentru spectatori erau puse plasele astea… Nu… Spectatorii aveau poarta deschisă spre cabine oricând… Nimeni n’ar fi trecut pragul acestei porţi, cu gânduri rele, fiindcă, nimeni nu avea astfel de gânduri. Zidul de sârmă, era făcut pentru apărarea… integrităţii ferestrelor de la cabine, ferestre pentru cari shoot-urile jucătorilor aveau o <<slăbiciune>> de nelecuit…  

PE SUB CASTANII BULEVARDULUI

  Dacă acesta era <<Romcomitul>> pe dinăuntru, să vedem cum era pe dinafară. Arena era împrejmuită cu un gard care nu avea nici pe jumătate înălţimea celui pe cari îl găsim astăzi la <<Venus>>. Spectatorii din ultimul rând, stăteau de vorbă cu sportivii de pe stradă, cari se interesau tot timpul matchului, despre <<cine şi cum a marcat>>. Prezenţa jandarmilor pe trotuare şi energicul <<Circulaţi, vă rog>>, era o chezăşie pentru cei de pe trotuar, că <<nimic nu se poate, fără bilet>>. Copacii de pe lângă arenă, erau suprancărcaţi cu… <<ciorchini umani>> şi nici… stâlpii de metal ai. S.T.B.-ului nu aveau altă soartă, deşi sergentul din post, protesta pe cât îl ţineau coardele vocale. Mai târziu când aceşti <<sportivi fără bani>>, începuseră să treacă vigilenţa jandarmilor, sărind gardul, deasupra acestuia au fost înălţate plase de sârmă, cum au astăzi în interior arenele de football. Plasele acestea, însă, nu foloseau la nimic. La fiecare <<match>> doi şmecheri se luau la bătaie pe trotuar… Jandarmii se strângeau grămadă – <<ca să-i despartă>> – şi în timpul acesta <<sportivii fără bani>> săreau… cei şase metri de gard… Era atât de uşor !… Îmi amintesc şi astăzi. (Doar n’o să credeţi că am avut întodeauna permis de liberă intrare pe arenele de sport !  Numai  eu ştiu de câte ori am ajuns acasă, cu pantalonii sfâşiaţi de câte un cui, care-şi scosese, curios, capul, din căldura scândurilor, spre a privi lumea şi castanii bulevardului !). Gardul avea în latul lui, două şipci. Una, cam la un metru de pământ, alta cu un metru şi ceva, mai sus. Puneai piciorul pe prima, te apucai cu mâna de cealaltă, urcai celălalt picior; cu mâna te apucai de ochiurile plasei de sârmă, iar cu picioarele erai pe capătul gardului de lemn. Începeai să te urci pe plasa de sârmă… Repede… Repede… Un <<Tarzan>> în plină civilizaţie… Ajuns sus, închideai ochii şi…  – Doamne ajută ! – săreai… Adeseori peste capetele celor de jos… Spectatorii nu protestau… Erau bucuroşi să te ascundă repede, dacă cumva te-ar fi văzut vr’un controlor… Complicitate tăcută… Abia mai târziu când voiai să aplauzi o fază, vedeai că ai mâinile sgâriate… Dar, ce conta ? Aveai de văzut o repriză şi poate şi mai muEmerich Vogl - fotbalistlt… Şi asta era totul…  

 <<LEII>> JUVENTUSULUI…

  Mi-ar fi greu să-mi reamintesc echipa de atunci a Juventusului… Îmi reamintesc şapca de coşar, a lui Laki, portarul tinereţei noastre, shooturile lui Dobo, statura lui Wetzer II, tinereţea lui Carianopol şi, poate, cu a lui Malhior… Atât? Nu. Îl văd în gând pe Emerich Vogl… Pe <<Ciogli>>… Vor trece ani şi ani, îmi voiu plimba viaţa şi paşii pe zeci de arene, la sute şi chiar mii de matchuri, însă un al doilea artist al balonului rotund, care să-l egaleze măcar pe Vogl, sunt sigur că nu voiu vedea… Vi-l reamintiţi ? Înalt, calm, veşnic zâmbitor şi cu o claie de păr în cap… Nu ataca adversarul, ci numai balonul. Nu cred ca <<Ciogli>> să fi lovit vreodată pe cineva. Oricine mi-ar spune-o… Vogl (foto stanga) a fost un footballist bun, bun de tot, dar n’a fost niciodată <<vedetă>>… N’a voit să fie. Şi cât ardeam de puternic torţele entuziasmului în tribune când juca Emerich Vogl !…  

ŞI CÂTEVA PARTIDE MEMORABILE…

  Matchurile disputate pe <<Romcomit>> au fost multe ca fragii unei păduri, şi frumoase ca nevinovăţia ghioceilor… Juventus-Vasas!… Câtă bucurie că o echipă <<de-a noastră>> învinsese o echipă ungurească. Juventus–Oxford Citty!… Ne vizita o echipă englezească… Două mii de spectatori stăteau în cascada ploii, câte trei-patru sub o umbrelă… Şi englezii n’au reuşit să marcheze nici un punct… Juventus–Lawski 23!… Cât de trişti erau bulgarii, în maşina care îi ducea învinşi spre gară!… Juventus –U. D. R.!. Pe o ploaie torenţială, roş-albaştrii surclasau pe campionii naţionali… Şi, înfine, Juventus–Venus!… Un derby… Au învins <<negrii>>… Era Venusul <<troicei Vâlcovilor>>… După un match, în entuziasmul publicului, venusiştii s’au strâns lângă cabine şi au cântat <<Pe-al nostru steag e scris unire>>… Juventiştii nu erau supăraţi… Laki <<i-a făcut cinste>> lui Stanciu cu o citronadă, iar Vogl se amuza de un <<banc>> spus de Drăghicescu… Vremuri de neuitat… Poate că peste alte decenii, când spectatorul va privi matchul prin televiziune, stând comod în fotoliu, acasă, un cronicar sportiv va vorbi cu duioşie de arena <<Unirei>> de astăzi, unde spectatorii ascultă şuetele lui Titi Barosanu şi sărbătoreşte victoria vis-a-vis la <<Drăghici>> dar noi, într’un colţişor de inimă, vom păstra o amintire frumoasă. Amintirea <<Romcomitului>>…” (ziarul „Gazeta Sporturilor”, Anul XVI, Seria II, No. 160, Luni, 24 Martie 1941)   Perioada de glorie a stadionului „Romcomit” nu avea să fie prea lungă. Aproape de jumătatea lunii octombrie a lui 1931, cu prilejul meciului de campionat Venus – Juventus, încheiat cu scorul de 2-3 (2-1), avea să-şi deschidă porţile stadionul „Venus”, proprietate a clubului cu acelaşi nume. Arena era amplasată de-a lungul străzii Ştirbei Vodă, colţ cu Splaiul Independenţei, între terenurile de tenis şi Podul Eroilor de peste Dâmboviţa, cunoscut atunci drept Podul Venus. Fiindcă una din porţi dădea în Splaiul Independenţei, în cercurile sportive era cunoscută drept „arena din Splai”. Noua bază sportivă era mai modernă, având o capacitate de 15.000 de locuri.harta amplasare terenuri Odată cu apariţia propriei arene, la care, însă, terenul de fotbal nu era acoperit cu iarbă, ci cu pământ şi zgură, Venusul îşi începea perioada glorioasă (1931-1940). Înfiinţat la 5 iulie 1915, clubul „negrilor” (cum erau cunoscuţi venusiştii după culoarea echipamentului: tricouri negre cu o stea albă pe piept, chiloţi albi şi jambiere negre), a cucerit de opt ori titlul de campioni ai României până în anul 1940, din care nu mai puţin de cinci titluri aveau să le cucerească în deceniul mai sus amintit. Nu poate fi pusă la îndoială sub nicio formă valoarea unor fotbalişti cu adevărat legendari care au contribuit la cele cinci reuşite majore: 1931/32, 1933/34, 1936/37, 1938/39 şi 1939/40. Dar trebuie spus că, în plus, Venusul era protejata puterii, fiind „jucăria” preferată a temutului general Gabriel Marinescu, supranumit în acea vreme „Împăratul”. Cine era acesta? Era ministru de interne, Prefect al Poliţiei Capitalei, dar şi vicepreşedinte al Federaţiei Române de Fotbal, iar mai târziu preşedinte de onoare al clubului „Venus” şi, nu în ultimul rând, omul de încredere al regelui Carol al II-lea. Adeseori se spune că lucrurile bune ori frumoase nu durează o veşnicie. La ceva mai bine de nouă ani distanţă de la momentul inaugurării stadionului situat lângă Podul Elefterie, pe Splaiul Gării Centrale, de-a lungul bulevardului Regina Elisabeta şi până la intersecţia acestuia cu strada Vasile Pârvan, s-a iscat o aprigă dispută privind proprietarul bazei sportive. În jurul datei de 20 septembrie 1932, cluburile bucureştene Juventus şi CFR îşi revendicau „paternitatea” arenei „Romcomit”. Mai exact a terenului pe care fusese construit respectivul edificiu sportiv. Baza sportivă aparţinea în fapt Direcţiei Căilor Ferate, sub al cărui patronaj se afla clubul CFR, care, astfel, era proprietarul în plan juridic. De amenajarea şi omologarea acesteia se ocupase, însă, Juventusul, care, după ce încheiase un contract cu instituţia diriguitoare a clubului feroviar, devenea proprietar al terenului în plan sportiv. Întregul conflict era generat de susţinătorii celor două entităţi sportive care se contrau pe seama grupării ce urma să îşi dispute partida de campionat, programată acasă pentru duminică, 9 octombrie 1932. Juventusul trebuia să joace în compania Sportului Studenţesc, în categoria „Onoare”, iar CFR-ul cu Gloria CFR Arad, în cadrul Diviziei Naţionale. Cei din clubul în albastru-roşu se prevalau de faptul că echipa feroviarilor fusese coproprietar al terenului în baza unei convenţii care expirase, însă, la 30 iunie 1932. Disputa pe seama proprietarului arenei „Romcomit” a fost prezentată şi de presa vremii într-un succint articol apărut sub titlul „CINE E PROPRIETARUL ARENEI ROMCOMIT?”:  

Intransigenţa Juventusului va aduce desfiinţarea arenei Romcomit.

 

UN CONFLICT ÎMPINS PREA DEPARTE

  Cazul arenei Romcomit ia proporţii. Dintr’o ceartă între suporteri, chestiunea a trecut la ispravnici, ca mai târziu să intre în preocupările grupărilor interesate. Astăzi Juventus şi C.F.R. sunt în conflict pe tema terenului din bulevard.   PROPRIETARUL SPORTIV ŞI PROPRIETARUL JURIDIC   F.R.F.A. are în chestiunea aceasta o situaţie delicată. Deoparte ştie că terenul este proprietatea C.F.R.-ului, pe de altă parte nu poate nesocoti situaţia că terenul Romcomit a fost omologat pe numele Juventusului. Deci doi proprietari: unul juridic şi altul sportiv. Ori, pentru Federaţie cea din urmă calitate interesează.   C.F.R.-ul VA CERE REVIZUIREA SITUAŢIEI   Se ştie că fiecare teren are dosarul lui, în care pe lângă elementele technice este stabilită şi situaţia juridică. C.F.R.-ul a hotărât să provoace o revizuire a dosarului. Gruparea divizionară va produce actele de proprietate şi va cere o nouă omologare a terenului pe numele C.F.R.  

ZIUA DE 9 OCTOMBRIE  

Conflictul a luat proporţiile actuale din cauză că la 9 Octombrie, C.F.R. are de jucat cu Gloria din Arad matchul pentru Divizia Naţională şi în aceeaşi zi pentru terenul din bulevard au fost fixate matchurile de campionat ale zilei a treia a onoarei. În cazul când până la această dată situaţia arenei nu va fi revizuită sau cluburile nu se vor înţelege ARENA ROMCOMIT VA FI OBIECTUL UNOR LUCRĂRI CARE VOR FACE TERENUL IMPRACTICABIL PENTRU TOT SEZONUL”. (ziarul „Gazeta Sporturilor”, Anul X, No. 1115, Vineri, 30 Septembrie 1932) În şedinţa sa din 3 octombrie 1932, Comisia de Competiţii a districtului Bucureşti i-a recunoscut clubului Juventus dreptul de posesor uzufructuar al arenei „Romcomit” şi, în consecinţă, a programat jocul acestuia cu Sportul Studenţesc pe arena respectivă. Întâlnirea la care au luat parte conducătorii celor două cluburi împricinate a avut ca rezultat aplanarea conflictului. Din acel moment ambele grupări urmau să îşi dispute jocurile pe terenul cu pricina, astfel: Juventus evolua în deschiderea CFR-ului, cu două ore mai devreme. Luni, 13 februarie 1933, Comisia de Competiţii a districtului Bucureşti a convocat delegaţii grupărilor juventiste şi feroviare. Aceştia trebuiau să aibă asupra lor actele legale privind proprietatea terenului pe care se afla arena „Romcomit”. În şedinţa din 27 februarie 1933, comisia districtuală a hotărât că ambele grupări sunt egale în privinţa dreptului de folosinţă asupra terenului ca urmare a unei convenţii între cele două cluburi. O vorbă din bătrâni spune că un necaz nu vine niciodată singur. Ca şi cum toate aceste fricţiuni dintre CFR şi Juventus n-ar fi fost suficiente, la 25 aprilie 1933 era promulgată Legea privind exproprierea terenurilor „Romcomit” şi „Venus” pentru a se putea construi „Cetatea Universitară”. A doua zi, în „Monitorul Oficial” era publicată promulgarea legii respective, arena „Romcomit” fiind considerată proprietatea Regiei Autonome a Căilor Ferate. Sub titlul „Construirea Cetăţii Universitare va aduce desfiinţarea terenurilor: Romcomit şi Venus”, articolul de mai jos făcea referire la iminenta dispariţie a celor două arene:

S’a promulgat legea de expropriere a celor două terenuri. Ce vor face grupările proprietare.

  Într’un articol publicat în ziarul nostru, am analizat chestiunea <<Cetăţii Universitare>> în măsura care interesează două din grupările bucureştene, proprietare de teren. În definitiv, chestiunea nouii instituţii universitare nu poate forma obiectul preocupărilor noastre. Nu avem a ne pronunţa dacă ideia este bună sau nu. Alţii au a se interesa de această problemă. Intervenţia noastră are însă caracterul unei atitudini ce trebue s’o luăm, ori de câte ori sunt în joc interesele vitale ale sportului. Chestiunea <<Cetăţii Universitare>> sub raportul consecinţelor ce le va avea pentru două dintre principalele terenuri ale Capitalei, interesează pe toţi cei care se interesează de normala desfăşurare a vieţii noastre sportive.  

CE PREVEDE PLANUL <<CETĂŢII UNIVERSITARE>>

  În <<Monitorul Oficial>> de eri, a fost promulgată legea de expropriere a terenului, proprietatea Regiei Autonome a Căilor Ferate. Exproprierea se face în favoarea Universităţii, pentru clădirea unor imobile necesare studenţilor. Legea prevede în primul articol caracteristicile topografice ale terenului expropriat. E vorba de terenul de pe Splaiul Gării Centrale şi bulevardul Regina Elisabeta a cărui laturi sunt străzile: General Angelescu, Berzei şi Plevnei. În total vor fi expropriaţi 268.439 m.p., aşa cum se prevede în alăturatul plan care face parte integrantă din lege.  

CE TERENURI VOR FI LOVITE DE EXPROPRIERE  

După cum prevede planul, va fi expropriat întreg careul pe care se găsesc situate arenele Venus şi Romcomit. S’aarticol Construirea Cetatii Universitarer putea ca o porţiune din acest careu să nu fie necesară  construcţiei. Totuş nu credem că va fi posibilă o menţinere a terenurilor celor trei cluburi, căci la fel cu Venus şi C.F.R. este despăgubit şi Juventus. E drept că în planul Cetăţii Universitare este prevăzută construirea unei arene de sport. Ea va servi însă studenţilor şi nici decum uneia din grupările dăunate.   CE VOR FACE VENUS, C.F.R. ŞI JUVENTUS   Utilitatea <<Cetăţii Universitare>> e indiscutabilă. Oricât am înţelege însă, nevoile studenţeşti, nu concepem cum s’a ajuns la satisfacerea lor în dauna sportului. Eternul <<cal de bătaie>> al oficialităţei noastre: sportul, n’a scăpat nici de data aceasta. Dacă e nevoie de un teren pentru construirea <<Cetăţii Universitare>>, ce loc se putea găsi în Bucureşti, decât acel pe cari sunt amenajate două arene de frunte? Primăria, care s’a gândit la expropriere, nu s’a gândit şi la situaţia arenelor Venus şi Romcomit. Procedeul ni se pare ciudat. Iată de ce înţelegem  revolta celor ce îngrijesc de soarta trei grupări şi considerăm de datoria noastră să-i susţinem. Fruntaşii Venusului, Juventusului şi C.F.R.-ului vor să facă demersuri la toate autorităţile şi să obţină repararea nedreptăţii. Ei vor să ceară să li se refacă terenurile în alte colţuri ale Capitalei, în cazul când vor fi expropriaţi.  

DATORIA EDILILOR

  Primarii de sector, în frunte cu şeful lor, d. Dem. Dobrescu, de câte ori au ocazia, sunt sportivi <<lucru mare>> Să dovedească acest sentiment şi să repare greşeala legiuitorului. Terenurile Venus şi Romcomit să fie expropriate numai dacă pot fi refăcute în alt loc al Bucureştilor”. (ziarul „Gazeta Sporturilor”, Anul XI, No. 1184, Vineri, 28 Aprilie 1933) faza meci Juventus - Ferencvaros 4-5 - ultimul joc pe RomcomitChiar dacă varianta dispariţiei stadionului „Romcomit” din peisajul sportului bucureştean era imposibil de evitat, diriguitorii clubului Juventus manifestau un optimism ieşit din comun. Numai aşa se poate explica faptul că una dintre preocupările de bază ale acestora o constituia amenajarea continuă a bazei sportive. Astfel, în luna august a lui 1933 au fost construite peluze în spatele celor două porţi. Lucrările de amenajare efectuate la teren au fost făcute cu ocazia jocului amical Juventus – Ferencvaros Budapesta, rezultat final 4-5, care a avut loc pe 26 august şi care avea să fie ultima partidă de fotbal „cu greutate”, găzduită de arena de pe bulevardul Regina Elisabeta. Aşa cum am arătat anterior, arena „Romcomit” a fost un adevărat model pentru bazele sportive din Bucureşti şi nu numai. Pe lângă faptul că a constituit o premieră prin binecunoscuta sa „cabană”, dar şi prin dotările aferente acesteia, la distanţă de un deceniu de la inaugurare cocheta arenă îşi mai adjudeca încă o premieră. Era cea dintâi arenă a Capitalei, prevăzută cu instalaţie de nocturnă şi sonorizare. Drept este că instalaţia de nocturnă era una empirică pentru zilele noastre, dar inventivă pentru acele timpuri: deasupra terenului de joc erau întinse cabluri pe care erau montate becuri. Aşa se face că pe terenul „Romcomit” s-au disputat primele meciuri de fotbal, în nocturnă. Miercuri 13 şi joi 14 septembrie 1933, combinata cluburilor budapestane Ujpest – Bocskay a întâlnit bucureştenele CFR şi Venus. Referitor la aceste jocuri, sub titlul „Primul match nocturn în Capitală” presa vremii a consemnat următoarele: „Miercuri, Ujpest-Bocskay întâlneşte la Romcomit în <<nocturnă>> pe C.F.R. – Lucrările de electrificare vor fi terminate mâine.   Am anunţat proectul Juventusului de a electrifica terenul Romcomit. Am revenit apoi şi am subliniat că roş-albaştrii au şi angajat tratative cu o casă germană de lucrări electrice. Mai curând de cât ne aşteptam Romcomitul a şi fost supus însă primelor săpături pentru fixarea cablurilor, iar Miercuri seara, <<matchurile nocturne>> vor fi cunoscute şi la Bucureşti. O viteză cu adevărat electrică.  

ÎN CE CONSTAU LUCRĂRILE

  După cea mai bună reţetă de electrificare Romcomitul a fost înconjurat cu 14 stâlpi de câte 16 metri înălţime. Este aproape sigur deci că la 16 metri înălţime, <<lumânările reflectoarelor> nu vor putea fi ameninţate de <<lumânările jucătorilor>>. articol Primul meci nocturnReflectoarele cari vor fi fixate pe cablurile acestor stâlpi vor utiliza 60.000 Kw de electricitate. Adică, de două ori atâta electricitate cât este utilizată la Arad – pe un teren suficient de bine luminat – şi aproape o dată şi jumătate mai mult decât la Belgrad, pe terenul Jugoslaviei. Steagurile arbitrilor de margine – pentru a fi cât mai vizibile – vor fi prevăzute cu câte un bec electric. Iar balonul – tot pentru vizibilitate – va fi muiat într’o soluţie fosforată. Fără ca detaliile acestea să fie impuse de nevoia unei cât mai bune electrificări, se vor instala şi aparate de sonorizare, cu ajutorul cărora vor fi prezentate echipele, matchul va fi descris fază cu fază, iar în pauză se va transmite muzică”. (ziarul „Gazeta Sporturilor”, Anul XI, No. 1241, Luni, 11 Septembrie 1933) La partida dintre CFR Bucureşti şi combinata celor două cluburilor budapestane, adjudecată de fotbaliştii unguri cu 3-2, au asistat 4.500 de spectatori. A doua zi, la meciul dintre aceeaşi combinată şi Venus, încheiat cu un echitabil rezultat de egalitate (2-2), au fost prezenţi „numai” 4.000 de privitori. Trebuie specificat faptul că sistemul instalaţiei de nocturnă era similar cu cel folosit şi la patinoarul Oteteleşanu, precum şi că instalaţia de amplificare sonoră a arenei „Romcomit” a fost montată de „Laboratorul de radio Eugen Braun”, cu sediul în Capitală, str. Nicolae Filimon, nr. 28. Stadionul „Romcomit” devenise un punct de atracţie, găzduind şi alte echipe bucureştene. Rapidul şi-a jucat aici primele meciuri, deoarece până la construcţia stadionului Giuleşti urmau să mai treacă 13 ani. În cartea dedicată „ vişiniilor”, Glasul roţilor de tren, inegalabilul Ioan Chirilă, în fragmentul Romcomitul de altădată, face o fermecătoare descriere a stadionului dotat cu ingenioasa-i instalaţie de nocturnă: „Ştiţi unde era arena? Greu de ghicit. Lângă Podul Elefterie, pe bulevard, cam de la căminul studenţilor, peste Facultatea de Drept. Eu cred chiar că barele între care se afla portarul nostru, al C.F.R.-ului, Theimler, în prima repriză contra Ripensiei, ar fi dat astăzi exact în aula cea mare. Vreţi să ştiţi dacă era frumoasă arena Romcomit? Nu ştiu ce v-aş putea răspunde. Avea pământ pe jos, un pic de iarbă ici-colo, o mică tribună de lemn, un foarte strâmt vestiar pentru gazde, adică pentru Juventus, şi o cişmea pentru oaspeţi. Dacă era frumoasă arena Romcomit? Poate că nu. Dar eu eram atât de tânăr… Iar ochelarii mei de bătrân nu mai văd astăzi decât ceea ce a fost frumos ieri. Îmi aduc aminte de umbreluţele demoazelelor, de lăutarii care cântau la pauză… De copiii care închiriau pernuţe… De strigătele vânzătorilor de „rahat cu apă rece”, de sacalele celor care stropeau terenul, încercând să nu atingă liniile de var… Îmi aduc aminte şi de vânzătorii de limonadă, cu un fel de vermorele pe spate, cu „pliscuri” lungi, ca de dropie, prin care turnau peste umăr, în pahare, aplecându-se. Era cam primitiv sistemul, dar limonada era rece, pentru că omul avea şi gheaţă în vermorel şi mai avea, în dreptul şalelor, o apărătoare de piele, ca să nu-şi congeleze rinichii. Da, era frumoasă arena Romcomit. De câte ori n-am împins zăpada din teren spre margine, cu o scândură, împreună cu toţi „idolii” care aveau să joace peste câteva minute?! Un lucru aş vrea să nu uitaţi: pe Romcomit exista şi o instalaţie de nocturnă. Primitivă şi ea, nici vorbă, dar era. De-a curmezişul terenului erau întinse nouă sau zece fire de sârmă, cu câte 7—8 becuri fiecare, la vreo zece-doisprezece metri înălţime. Lumina nu era grozavă, dar nici mai slabă decât în faţa porţilor de pe „Republicii”. Partea proastă era că în timpul jocului se mai spărgeau 3-4 becuri, mai ales la degajările portarilor, şi atunci, în pauză, se înălţa o scară de zugrav şi becurile ardeau din nou. Numai că jucătorii trebuiau să aibă un foarte dezvoltat simţ de anticipaţie, ca să preia mingile dispărute în „stratosfera” întunecată şi revenite pe pământul luminat, pe traiectorii deseori ciudate. Totuşi, cu ajutorul acestor becuri „de patinoar”, Romcomitul izbutea să aducă în miez de vară chiar şi 4 000 de oameni în micuţa sa tribună acoperită, pe cele 3-4 trepte ale galeriei şi mai ales stante pede. Da. Era frumoasă arena Romcomit. Chiar dacă mingea se înnegrea în câteva minute şi pictori voluntari vopseau cu argint sau chiar cu var mingile de rezervă, pentru ca jucătorii şi spectatorii să poată vedea obiectul disputei. Îmi aduc aminte că într-un meci C.F.R.—Elektromos (Bucureşti, 18 iulie 1933, C.F.R.—Elektromos Budapesta 4—3), subsemnatul Ion T. Ion am vopsit cu argint cam 15 mingi. Asta înseamnă că am dat câte o minge la 6 minute. Acesta a fost Romcomitul… Romcomitul de altădată… O arenă pe care nu mă plictiseam niciodată. Dacă jocul era slab – şi au fost ele destule – căutam să mă aşez în tribună lângă umoristul George Ranetti şi lângă Iancu Brezeanu, actorul, amândoi nelipsiţi de la meciuri. Iar când începea şueta lor, toată lumea rămânea ciorchine în jur, o oră şi mai bine, după ultimul fluier. Cum să cred că au trecut de atunci peste 40 de ani?. Cu toate îmbunătăţirile şi modernizările aduse arenei aflată pe Splaiul Gării Centrale, la intersecţia acestuia cu bulevardul Regina Elisabeta, soarta acesteia era pecetluită. Autorităţile Capitalei, în frunte cu generalul Gabriel Marinescu, la ordinul regelui Carol al II-lea, rămâneau insensibile la numeroasele intervenţii şi memorii ale conducătorilor Juventusului şi CFR-ului. Cine erau aceste două cluburi? Erau cele care-şi desfăşurau activitatea sportivă pe „Romcomit” şi, în plus, „duşmani” ai clubului prezidat de temutul general. Cum se ştie, un ordin se execută şi nu se discută. Venusul având propriul stadion, e limpede că funcţiile influentului său preşedinte erau nişte atuuri în plus pentru ca şi acesta să „pună umărul” ca cele două serioase contracandidate să rămână „pe afară”. Aşa stând lucrurile, se vede treaba că demolarea era iminentă. Zilele de glorie ale cochetului complex sportiv „Romcomit” aveau să se încheie. Deşi clubul Juventus primise ordinul de evacuare, care avea ca termen limită data de 12 martie 1934, oficialii clubului s-au zbătut până în ultima clipă să salveze arena. Dar totul a fost în zadar. Era o „răsplată” din partea autorităţilor pentru proaspăta promovare a Juventusului în divizia A. articol Terenul Romcomit se desfiinteazaDupă o existenţă de doar 11 ani, stadionul avea să treacă în istorie începând cu luna lui mărţişor 1934, pe locul acestuia fiind ridicat Palatul Facultăţii de Drept şi apoi căminele aferente. Numai 30 de metri din terenul de fotbal aveau să intre sub noul edificiu, care avea să „înghită” toate cele trei complexuri de tenis: cele ale clubului de tenis Doherty (aflat în imediata vecinătate a stadionului), terenurile de tenis din complexul „Romcomit” (poziţionate spre bulevardul Regina Elisabeta) şi terenurile de tenis ale CFR-ului (care se găseau în spatele terenului de fotbal). În privinţa dispariţiei stadionului grupării în albastru-roşu, într-un articol apărut pe prima pagină sub titlul „Terenul Romcomit se desfiinţează!”, presa vremii menţiona următoarele: „Capitala va fi lipsită de unul din cele mai frumoase terenuri centrale. Lucrările pentru construirea <<Cetăţii Universitare>> au început. Este aproape un an de zile, de când am arătat în aceste coloane, că punerea în aplicare a ideii construirii în Bucureşti a <<Cetăţii Universitare>>, va periclita existenţa câtorva cluburi sportive care-şi au terenurile în raza viitoarelor construcţii. Şi am arătat că cel mai primejduit este Juventus, al cărui teren urma să fie sacrificat primul, dat fiind că planul construcţiilor prevede începerea lor tocmai de pe arena <<Romcomit>>. Că lucrările urmau să ajungă aci, nu mai încăpea nici o îndoială, din moment ce se ştia că Cetatea Universitară nu este un simplu proect al universităţii ci dorinţa expresă a M. S. Regelui, care ţinea să înzestreze tineretul universitar cu un local modern de cultură şi regenerare fi-zică. Cu toate acestea, lucrările au ajuns mai repede de cât se prevedea în faza execuţiei şi au surprins nepregătit tocmai clubul care avea mai mult de suferit de pe urma înfăptuirii lor: Juventusul. Căci după cum se ştie, deşi terenul era ameninţat de atâta vreme, clubul din Bulevard l-a electrificat în toamnă, intenţionând să utilizeze costisitoarele instalaţii pentru o intensă campanie de matchuri nocturne, cari s’au dovedit a fi pe placul publicului bucureştean. Optimismul Juventusului care avea la bază credinţa – îndreptăţită de altfel – că la noi e greu până se fac proecte, că apoi lucrurile rămân baltă – s’a dovedit de data aceasta exagerat. Şi astfel, acum 5 zile s’a pomenit cu o notificare din partea Universităţii, care-i cerea să evacueze terenul până în ziua de 12 Martie în vederea începerii lucrărilor de construcţie a Cetăţii Universitare.  

LUCRĂRILE AU ŞI ÎNCEPUT

  De altfel, primele lucrări pentru pregătirea începerii construcţiilor s’au şi făcut astfel că terenul Romcomit nu mai este utilizabil. Deocamdată a fost demontată cabana de pe terenurile de tennis, urmând să fie ridicate, treptat, club-house-ul şi apoi tribunele.  

CE TERENURI VOR FI DESFIINŢATE

  Construcţia Cetăţii Universitare va începe cu clădirea facultăţii de drept. Această Facultate necesită un complex foarte vast de construcţii, cari se vor întinde pe un teren foarte mare. Pentru aceasta vor fi sacrificate terenurile de tennis ale clubului Doherty, cari după cum se ştie sunt în imediata vecinătate a Romcomitului, terenurile de tennis ale Juventusului dinspre bulevardul Regina Elisabeta, terenurile de tennis ale C.F.R.-ului din spatele terenului de football şi o porţiune de 30 metri din acest teren. Scurtat cu o treime, terenul Romcomit, care era şi aşa sub cerinţele maxime ale regulamentelor, devine inutilizabil. S’ar fi putut însă găsi o soluţie momentană, prin mărirea sa în partea opusă, adică înspre vestiarele jucătorilor, cari ar fi putut fi eventual, desfiinţate. Ce se întâmplă însă? Direcţia antreprizei cere şi restul terenului, pe care urmează să depoziteze materialul de construcţie aşa că toate sforţările Juventus-ului de a-şi menţine practicabil terenul, sunt anihilate de această cerinţă. De altfel, tot pentru depozitarea materialului va fi sacrificat şi unul din cele două terenuri de tennis ale Sportului Studenţesc.  

CARE ESTE SITUAŢIA JUVENTUS-ULUI

  Juventus este astăzi un club, care activând în cadrul Diviziei Naţionale, are mai mult ca oricând nevoe de un teren propriu. Bugetul, atât de încărcat pe care-l necesită campionatul naţional, nu poate fi realizat integral în partide disputate pe terenuri străine, mai ales când Romcomitul avea şi marele avantaj al poziţiei sale centrale. Situaţia Juventus-ului este aşa dar destul de serioasă din acest punct de vedere şi de aceia conducerea lui a făcut intervenţii la cei în drept pentru a împiedica desfiinţarea complectă a terenului. Juventus nu cere decât să se găsească un alt loc pentru depozitarea materialului, lucru care i-ar putea permite să lărgească terenul cu echivalentul celor 30 metri destinaţi construcţiei şi să-l facă astfel practicabil.spectatorii de pe Romcomit din 1926 Dacă intervenţiile, foarte insistente de altfel, cari se fac pe lângă cei în măsură să ia o hotărâre într’un fel sau altul, vor duce la un rezultat favorabil, e greu de precizat. Un lucru este însă cert. Romcomitul, începând de eri nu mai este utilizabil, aşa că Bucureştii sunt lipsiţi de una din arenele cele mai bine utilate.  

11 ANI…

  Atât a putut trăi terenul pe care un grup de oameni entuziaşti l-au construit în 1923, cu preţul unor sacrificii materiale imense. Puţin, evident, şi cu toate acestea cât de mult au însemnat aceşti 11 ani pentru existenţa foot-balului românesc, care a văzut la Romcomit primele succese de răsunet internaţional. Capitala noastră, care în materie de edificii sportive este departe de înzestrarea necesară, suferă prin suprimarea Romcomit-ului, o crudă lovitură. Care va fi cu atât mai simţită, cu cât va fi preludiul altora, pe cari Cetatea Universitară i le pregăteşte pentru viitor. Pe care-l dorim însă cât mai îndepărtat cu putinţă”. (ziarul „Gazeta Sporturilor”, Anul XII, No. 1304, Luni, 11 Martie 1934) Tot în aceeaşi apariţie editorială, însă la pagina a IV-a, sub titlul „Dispariţia arenei Romcomit, periclitează existenţa C.F.R.-ului?” se face o nouă referire la demolarea singurului stadion al Bucureştilor acelor vremuri, dotat cu instalaţie de nocturnă: „Pare lucru cert. În foarte scurt timp, câteva zile poate, arena Romcomit va fi inutilizabilă. Târnăcoapele au şi intrat în funcţiune. Terenurile de tennis grupate în jurul Romcomitului au dispărut, iar materialele pentru construirea cetăţei universitare au început să sosească. În privinţa terenului de joc a Romcomitului e cazul să dăm o informaţie. Deşi se credea că nu va fi atins, o coincidenţă fatală a vrut ca lucrările să depăşească 15 metri, de poarta primă a terenului.  

C.F.R. SE DESFIINŢEAZĂ?

  În legătură cu situaţia ce se creează prin dispariţia arenei Romcomit, circulă cele mai bizare svonuri. Astfel în cursul nopţei aflăm, că se vorbeşte despre desfiinţarea C.F.R.-ului. N’am putut controla această regretabilă ştire. Totuş lansată în legătură cu dispariţia arenei din bulevard, ea poate să aibă un sâmbure de adevăr.  

ŞI O CONSFĂTUIRE

  Sâmbătă după amiază, mai marii grupării C.F.R. au avut o lungă consfătuire. S’au examinat pe larg situaţia clubului, în lumina ultimelor evenimente. Asupra celor discutate nu s’a relatat nimic ziarelor.” (ziarul „Gazeta Sporturilor”, Anul XII, No. 1304, Luni, 11 Martie 1934) Existenţa bazei sportive „Romcomit” a fost relativ scurtă. Doar unsprezece ani a „trăit” cocheta arenă. Dispariţia ei a dat naştere la numeroase comentarii, dar a adus în prim plan şi o stranie coincidenţă. Cel dintâi joc disputat pe terenul din bulevardul Regina Elisabeta a avut loc între Romcomit şi Colţea Braşov, iar ultimul a fost amicalul disputat de Juventus cu Sportul Studenţesc duminică, 11 martie 1934, încheiat cu un sever 5-1 în favoarea gazdelor. Coincidenţa consta în faptul că ambele meciuri au fost conduse de Costel Rădulescu, arbitru internaţional. Acesta era una din cele mai cunoscute figuri ale fotbalului bucureştean şi nu numai, deoarece oficiase şi la Campionatul Mondial din 1930 desfăşurat în Uruguay. Sub titlul „Primul şi ultimul!” în presa vremii a apărut următorul articol: „Duminică, terenul Romcomit şi-a trăit ultima zi… Au jucat – de adio – Juventus cu Sportul Studenţesc… Şi a arbitrat – coincidenţă – d. Costel Rădulescu. <<De ce coincidenţă?>> veţi întreba. Pentru că, acum 11 ani, tot într’o Duminică, terenul care azi e pradă târnăcoapelor, a fost inaugurat prin matchul Romcomit – Colţea (Braşov), condus de aceiaşi populară figură a footballului bucureştean: Costel Rădulescu. Bine înţeles, cu 11 ani mai tânăr şi cu experienţă mai redusă în <<de-ale arbitrajului>>. Dar faptul rămâne. Curios dar real. Şi avem impresia că, la viitoare inaugurări de arene sportive, proprietarii respectivi se vor asigura de… absenţa d-lui Costel Rădulescu!”. (ziarul „Gazeta Sporturilor”, Anul XII, No. 1305, Vineri, 16 Martie 1934) Tot în aceeaşi apariţie editorială, însă la pagina a IV-a, era adusă în discuţie iminenţa dispariţiei stadionului „Romcomit” şi problemele majore pe care le atrăgea aceasta. Se făcea o referire, aşa cum lesne se poate deduce, la planurile de viitor privind amenajarea unui nou stadion al clubului Juventus, dar şi găsirea unei soluţii urgente pentru un teren de joc. Startul returului bătea la uşă. „

TEREN PROPRIU SAU UN ACORD CU MACABI ORI VENUS  

Dispariţia arenei Romcomit a creiat grupărilor Juventus şi C.F.R. o situaţiune extrem de delicată. Ambele grupări fiind divizionare, problema terenului se pune într’o formă foarte acută. De pildă, Juventus are de jucat la 25 Martie cu Şoimii şi până în prezent nu ştie încă, unde va avea loc acest match. Ceferiştii se pare c’au ajuns la un acord, cu Unirea Tricolor.   ACORD CU VENUS SAU MACABI   Roş-albaştrii au ajuns la tratative foarte înaintate cu Venus şi Macabi. Se pare că atât negrii, cât şi alb albaştrii sunt dispuşi să pună terenul la dispoziţia juventusului.   ŞI SOLUŢIA UNUI TEREN PROPRIU   Afară de perspectivele mai sus analizate, nu este exclus ca Juventus să dobândească un teren propriu. Se pare că primăria Capitalei este dispusă, să pună la dispoziţia roş-albaştrilor, un teren care să poată fi amenajat în arenă sportivă. Se pare că Juventus va avea posibilitatea să amenajeze acest teren, având la dispoziţie fonduri importante”. (ziarul „Gazeta Sporturilor”, Anul XII, No. 1304, Luni, 11 Martie 1934) Odată cu desfiinţarea stadionului „Romcomit” şi în ciuda tuturor dorinţelor şi ale eforturilor depuse de conducătorii săi, clubul Juventus nu a mai reuşit să îşi ridice o bază sportivă proprie. Din această cauză, din primăvara anului 1934 şi până la începutul lui 1952, când gruparea petrolistă s-a mutat la Ploieşti, jocurile oficiale din campionat ori Cupa României pe care Juventus le organiza în calitate de gazdă, au fost programate pe alte arene. Astfel, în intervalul de timp dintre 15.04.1934 şi 27.10.1951, Juventus a disputat un total de 151 de partide oficiale pe 6 stadioane ale Capitalei şi pe cel Municipal din Ploieşti. O statistică rece, în cifre, a meciurilor susţinute în „bejenie” arată astfel: pe arena „Venus” a jucat un număr de 74 de meciuri în 14 ediţii; pe „ONEF”, denumit ulterior „ANEF”, iar în final „Republicii”, a disputat un total de 50 de partide în 10 ediţii („ONEF” – 19 jocuri în 3 ediţii + „ANEF” – 15 meciuri – 4 ediţii + „Republicii” – 16 jocuri – 3 ediţii); pe „CFR Giuleşti” a jucat 21 de meciuri în 7 ediţii. A mai disputat pe arena Unirea 3 jocuri în 2 ediţii şi câte o partidă pe stadioanele bucureştene Turda şi ACSA. Tot un singur meci a susţinut şi pe stadionul Municipal din urbea „aurului negru”. Aşa cum am mai arătat, stadionul „Venus” a fost dat în folosinţă în anul 1931, aproape de jumătatea lunii octombrie, cu prilejul meciului de campionat Venus – Juventus, încheiat cu scorul de 2-3 (2-1). Alexandru EladescuArena era proprietate a clubului cu acelaşi nume şi era situată de-a lungul străzii Ştirbei Vodă, colţ cu Splaiul Independenţei, între terenurile de tenis şi Podul Eroilor. Fiindcă una din porţi dădea în Splaiul Independenţei, în cercurile sportive era cunoscută drept „arena din Splai”. Noua bază sportivă era mai modernă, fiind ridicată datorită efortului exclusiv al avocatului Alexandru Eladescu (foto stanga), cel care vânduse o pădure, proprietate personală în dorinţa de a-şi putea îndeplini dorinţa. Nume de notorietate în lumea soccerului bucureştean al vremii, avocatul era preşedintele clubului Venus, fiind unul dintre cei mai longevivi conducători de club ai vremii. Baza sportivă cuprindea terenul de fotbal care nu era acoperit cu iarbă, ci cu pământ şi zgură, fiind dotat cu o instalaţie de nocturnă la fel de rudimentară precum cea de pe arena „Romcomit” (cu becuri suspendate pe cabluri deasupra terenului de joc), cu tribune şi peluze din lemn, fără acoperiş, având o capacitate de 15.000 de locuri. Arena mai dispunea de vestiare pentru jucători, improvizate, precum şi de terenuri anexe şi cabinete medicale. În anul 1935, terenul de fotbal principal a fost gazonat, iar tribunele au fost reparate şi modernizate. În urma acestei acţiuni, sub tribune au fost construite şi amenajate vestiare pentru echipe, fiind prevăzute cu duşuri, cabinete medicale, încăpere pentru arbitri, precum şi birouri necesare administraţiei clubului, dar şi un „bufet familial”. În anul 1937, stadionul „negrilor” a găzduit primul cuplaj de jocuri care s-a desfăşurat în Capitală, în cadrul diviziei A. După încheierea celui de-al doilea război mondial, în ediţiile de campionat 1946/47 şi 1947/48, Venusul a activat în seria I a diviziei B, încheind a doua ediţie pe locul al XV-lea, luând calea celui de-al treilea eşalon divizionar. După fuziunea cu echipa Uzinelor Comunale Bucureşti, fosta multiplă campioană a jucat, sub numele de Venus UCB, un singur an în divizia C, iar după desfiinţarea acestui eşalon, în vara anului 1949, echipa avea să despară definitiv din peisajul fotbalului bucureştean. Mai trebuie reţinut faptul că, din toamna anului 1948, în urma fuziunii şi stadionului i-a fost schimbată denumirea în „UCB-Venus”. De la începutul anului 1950, vreme de un an de zile s-a numit „Progresul-ICAS”, iar în 1951, datorită faptului că zona în care fusese amplasat era inclusă într-un complex cu profil militar, asemeni tuturor construcţiilor învecinate, arena „Venus” a fost demolată. Stadionul fostului club „Venus”, al generalului Gabriel Marinescu de odinioară, avea să împărtăşească aceeaşi soartă pe care o avusese „Romcomitul” pe vremea „Împăratului”, la ordinul regelui Carol al II-lea, demolatorul. La şapte luni după ce Juventus promovase în divizia A. „ONEF”-ul este al doilea stadion ca importanţă din punct de vedere al numărului de meciuri susţinute de Juventus. Această arenă a fost considerată drept primul stadion modern din România, fiind cea dintâi arenă care avea gazonul prevăzut cu sistem de drenaj. De proiectarea stadionului s-au ocupat Horia Creangă şi Marcel Iancu, doi dintre cei mai cunoscuţi pionieri ai arhitecturii moderne din perioada interbelică. Inaugurarea cochetei baze sportive a avut loc la 9 mai 1926, cu ocazia meciului de rugby dintre naţionala României şi selecţionata armatei franceze, câştigat de oaspeţi cu un categoric 35-3. Timp de 11 ani, tot atât cât a „trăit” complexul sportiv „Romcomit”, primul stadion modern al României s-a numit mai întâi „ONEF”. Din 1937 acesta şi-a schimbat numele în „ANEF”, pe care avea să-l deţină vreme de zece ani. În timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, zona în care se afla stadionul a fost bombardată, iar arena avea să fie mistuită de flăcări. A fost însă refăcută, iar la începutul lui septembrie 1948 a fost redată în folosinţă, de astă dată numindu-se stadionul „Republicii”. Odată cu apariţia modernului complex sportiv „23 August”, vechea arenă, care adunase mai mult de o jumătate de secol de existenţă, avea să dispară la începutul anului 1980, doborâtă de lamele buldozerelor, pentru a face loc Casei Poporului. Pe locul vechiului stadion „Republicii” se află actualmente garajul Camerei Deputaţilor. O nouă situaţie în care interesul politic trimitea în istorie o arenă sportivă. Politicul îngenunchea din nou sportul. Oare pentru a câta oară? Clubul sportiv Unirea Bucureşti şi-a ridicat propriul stadion în 1924, în imediata apropiere a Gării de Est. După doi ani, în prima zi de cireşar a anului 1926, clubul oborean avea să fuzioneze cu Tricolorul Bucureşti pentru a da naştere unui club puternic, Unirea Tricolor, care avea să cucerească titlul de campion al României în anul 1941. Pe stadionul din cartierul Obor, la data de 4 septembrie 1932, s-a jucat meciul dintre Unirea Tricolor Bucureşti şi AMEFA Arad, cea dintâi partidă oficială din Capitală, în sistemul divizionar. Stadionul oborean, de lângă Gara de Est, cel care găzduise numeroase derbyuri ale fotbalului bucureştean şi naţional din perioada interbelică, avea să fie dat uitării. Ulterior, a fost demolat, iar pe locul său au fost ridicate locuinţe. Terenul Turda se afla pe strada 13 Septembrie, în vecinătatea cimitirului turcesc. Aici şi-a disputat jocurile formaţia cu acelaşi nume, care a evoluat în primele două eşaloane ale campionatului regiunii Bucureşti (categoriile „Onoare” şi „Promoţie”). După trecerea la sistemul divizionar, gruparea Turda a ajuns, înaintea celui de-al doilea război mondial, până la nivelul diviziei B. În ediţia 1940/41 a campionatului celui de-al doilea eşalon naţional, Turda a fost colegă de întrecere cu Juventus Bucureşti, în seria III-a. Ca un preambul la mutarea echipei Flacăra de la Bucureşti la Ploieşti, la 28 mai 1950, Partizanul (ultimul nume al Juventusului înainte de a se numi Flacăra), a susţinut un meci oficial de campionat pe stadionul Municipal din Ploieşti. Este jocul disputat în cadrul etapei a VII-a a diviziei A, în compania echipei Flacăra Petroşani. Debutul echipei clubului petrolist la Ploieşti a fost de bun augur câtă vreme gruparea „galben-roşie”, antrenată atunci de cunoscutul internaţional Nicolae (Colea) Vâlcov, s-a impus cu scorul de 5-2 (4-1). Pentru victoria grupării bucureştene marcau Ion Alecsandrescu (de trei ori), Eugen Iordache şi Alexandru Pricop. La 18 ani de la demolarea stadionului „Romcomit” şi la mai puţin de doi ani de la meciul contra minerilor petroşăneni, gruparea petrolistă avea să se mute la Ploieşti. Se muta „acasă”. Venea în urbea prahoveană. Avea de acum şi stadionul ei, şi propriul public. Se încheia lunga şi agitata perioadă de „pribegie”. Se termina un capitol important din istoria clubului. Primul. Perioda bucureşteană. După şase ani de la mutarea clubului petrolist din Capitală în capitala „aurului negru”, singurul ziar de sport din presa centrală a vremii publica un interesant articol despre stadioanele Bucureştiului, între acestea amintindu-se şi de arena Romcomit:

„De la arena „Romcomit” la stadionul „23 August”

  Astăzi, cînd tribunele stadionului „23 August” primesc zeci de mii de spectatori, cînd pe întreg cuprinsul ţării se află răspîndite multe alte baze sportive mari, ne vine desigur greu să credem că stadionul pstadionul ONEF 1930rincipal al Capitalei era într-o vreme arena „Romcomit” cu o capacitate maximă de… 6.000 locuri.   Construită în 1925, de către Banca Comercială Romîno-Italiană în scopuri afaceriste, această arenă, situată pe malul drept al Dîmboviţei, pe locul unde se înalţă acum impunătorul edificiu al facultăţii de ştiinţe juridice, a fost gazda multor întîlniri fotbalistice importante. Dar ea a avut o „viaţă” scurtă. Într-adevăr, n-au trecut decît opt ani de la inaugurare şi arena a fost dărîmată. Chiar dacă ar fi „trăit” mai departe, arenei „Romcomit” i-ar fi fost greu să suporte concurenţa: în Giuleşti fusese construit primul stadion cu tribune de beton, cu o capacitate de 17.000 locuri. Şi tot pe vremea aceea s-a ridicat şi arena Venus cu 12.000 locuri. Foarte interesantă, dar şi caracteristică pentru vremea aceea este şi istoria stadionului ONEF (Stadionul Republicii de azi). Construirea lui a început propriu-zis în anul 1926. Pentru construirea acestui stadion, care făcea parte din planurile edilitare” demagogice ale politicienilor vremii, s-a făcut apel la serviciile unui renumit arhitect suedez, Thorben, autorul stadionului olimpic din Stockholm. Anunţată cu surle şi trîmbiţi, construcţia a debutat cu drenajul şi nivelarea terenului şi cu amenajarea pistei. Doi ani, „stadionul” a rămas în această stare. În 1928, edilii care se lăudaseră cu proiectul măreţ al stadionului, şi-au adus aminte să construiască şi o tribună. Aceasta era o meschină tribună de lemn, cu 4.000 locuri. Cinci ani mai tîrziu, dărăpănată, această tribună ameninţa să se prăbuşească. Iată motivul care a decis, în ultimă instanţă, construirea unei tribune de beton, în parte acoperită, ca şi completarea stadionului cu încă o tribună de lemn. În starea aceasta, stadionul ONEF (devenit între timp ANEF) a fiinţat ani de zile. În 1944, în retragerea lor disperată, hitleriştii au distrus Teatrul Naţional şi au avariat grav acest stadion. Cu rănile încă nevindecate, stadionul cu existenţa cea mai sbuciumată a găzduit primele întreceri sportive de amploare care au urmat eliberării patriei de sub jugul fascist.stadionul Republicii În 1948, total refăcut de către statul democrat-popular, avînd de jur împrejur un inel de tribune de beton, cu o capacitate de peste 30.000 locuri, Stadionul Republicii – ce amintea cu greu de sărăcăciosul stadion ANEF de odinioară – a găzduit prima ediţie a competiţiei care avea să se înscrie cu litere de aur în tradiţia sportului nostru: Campionatele Internaţionale de Atletism ale Republicii Populare Romîne! Cîţiva ani mai tîrziu, în 1953, prin grija partidului şi guvernului şi prin munca voluntară entuziastă a zeci şi sute de mii de tineri, s-a ridicat cea mai mare bază sportivă a ţării: Stadionul „23 August”. Şi nu este lipsit de semnificaţie să amintim că ridicarea acestui stadion uriaş a durat doar cîteva luni…”. (ziarul „Sportul popular”, Anul XIII, Nr. 3256, Sîmbătă, 16 August 1958)  

Aceasă poveste, pe lângă multe altele, face parte şi din cartea Petrolul Ploiesti, Istorie si Traditie – Volumul I Inceputurile. Ea este prima etapa dintr-un proiect strucuturat pe cinci volume a statiscianului si in acelasi timp petrolistului Razvan V. Fratila. Nascut in 1924, Juventus Bucuresti avea sa fie primul nume al echipei noastre, mutate ulterior la Ploiesti. O carte ce nu ar trebui sa lipsească din biblioteca niciunui petrolist. Cei care doriti sa achizitionati aceasta carte, puteti sa o faceti prin e-mail la ploiestipatrianoastra@yahoo.com sau pe pagina de facebook a comunitatii petroliste Ploiestiul Patria Noastra, facebook.com/PloiestiulPatriaNoastra pretul unui volum fiind de 65 de ron.

Notă: fotografiile din cuprinsul textului au caracter exclusiv pentru acest site şi nu pot fi folosite fără acordul autorului cărţii.

Un raspuns pt “File de poveste ale clubului Petrolul Ploiesti – perioada Juventus! Episodul II – “STADIONUL „ROMCOMIT””

  1. aaxel07@yahoo.com' alwn says:

    bolta rece si CAB sunt diferite. Desi situate aproape unul de celalalt (probabil nu mai mult de 500-600 de metri le desparteau) cele 2 terenuri nu au fost contemporane. Mai precis Bolta rece dispare pe la 1912-1913, pe vremea cand pe locul CAB era inca vechiul hipodrom. Ca situare, Bolta rece se afla pe maidanul situat vizavi de laptaria Flora (kisselef 38, fiind flancat de strada porumbacu (care exista si azi), in timp ce CAB e pe colt, la arcul de triumf, unde e azi statia RATB.

Lasa un comentariu pentru alwn

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.